8. La ce vă referiţi când spuneţi că lucrurile au început să fie tot mai greu de suportat?
Am fost mutată la Miercurea Ciuc. Acolo a fost cel mai cumplit pentru că temnicerii erau ajutaţi şi de climat. Aplicau izolatoare şi catuse pentru toate nimicurile. Era o luptă acerbă între ei şi noi. Ei să ne pedepsească, noi să ne răzvratim. Poeziile lui Radu Gyr puteau surprinde trăirile noastre, încât „citirea” în Morse la perete, era o alinare. De asemenea rugăciunile aduse de dinafară de cei proaspăt veniţi erau o bucurie, le cântam pe toate.
9. Cum aţi reuşit să comunicaţi între voi?
În perioadele cele mai crunte de execuţie ingeniozitatea noastră era debordantă. De pildă,
tuburile de pastă de dinţi se aplatizau, erau unse fin cu humă sau săpun şi cu un pai se puteau scrie cuvintele ce trebuiau învăţate la lecţiile de limbi străine. Când acestea au fost predate informatorilor, orice s-a putut folosi drept tăbliţă: fundul de lichean, fundul de căniţă. Acestea circulau de la o celulă la alta prin coşurile de sobe care comunicau între ele. Un prosop întins la uscat avea însăilat în sistem Morse poezii sau apoftegme. În felul acesta, creaţiile circulau de la o celulă la alta.
10. De ce v-au prelungit pedeapsa?
După izbăvirea celor 10 ani de pedeapsă, am fost chemată la biroul de eliberare să semnez biletul de ieşire. Mi-au pus calificativ de irecuperabilă şi m-au dus afară. Am crezut că merg să mă execute, dar nu m-am înfricoşat. Ce putea fi mai frumos decât să mori pentru ţară la 34 de ani, mi-am zis. M-au dus la Mislea şi am fost închisă singură de am uitat aproape să vorbesc. Mi-au ucis speranţa vreunei eliberări.
11. Care a fost cea mai grea încercare din închisoare?
Din cauza refuzului de a colabora în cadrul unei anchete am fost dusă într-o încăpere de existenţa căreia nu ştiam. Mi-au prins mâinile la spate în cătuşe americane, care se strângeau până se blocau. Pentru că nu mi le-a blocat acestea se strângeau la fiecare mişcare şi intrau în carne. Iniţial am crezut că pe jos sunt smocuri de paie, dar am realizat ca pivniţa era plină de şobolani. Doar unul a urcat scările şi s-a uitat la mine cu ochii reci. Nopti întregi am avut coşmaruri cu el. Atunci mi-a trecut prin minte să mă sinucid. Am numărat scările şi am văzut că nu sunt suficiente şi mi-am dat seama de gravitatea faptei. Am strigat : „Doamne nu mă lăsa”. Atunci am trecut într-o stare de extaz. Simţeam că exist, dar eram contopită într-o fericire înfiorătoare.
12. Ce alte metode de tortură foloseau?
Izolatorul era alt lucru cumplit. Pentru a o apăra pe directoarea închisorii, care era anchetată, am stat opt zile la izolator. Nu ne dădeau mâncare două zile, iar din a treia zi ne dădeau câte jumătate de porţie aproape îngheţată, mai că nu îţi venea să o mănânci la cât de frig îţi era. Mă făcusem ca vişina putredă, sângele începuse să reacţioneze chimic şi miroseam ca acetona.
13. Aţi încălcat regulile regimului?
Încălcările erau multiple şi erau aproape regula. Frica a fost pedagogul avizat al regimului. Nu era datorita faptului ca regimul era sever, ci datorita oamenilor care-l susţineau.Mi-a fost mai grea acomodarea la aşa-zisa libertate decât acomodarea cu închisoarea. Soţul s-a îmbolnăvit şi aveam nevoie de o supraalimentaţie. Atunci mi-am făcut o relaţie cu o persoană care îmi scotea carne de la abator, clandestin şi pe bani mulţi. Am tremurat tot timpul cu această carne în frigider, dar percheziţiile m-au găsit mereu în regulă.
14. Aveţi vreun regret?
Pentru mine tot ce s-a întâmplat a fost 50% câştig şi 50% pierdere. S-au câştigat valori, libertatea presei, omul nu mai este pedepsit pentru delict de idei. Totuşi anul 1989 nu a adus o adevărată democraţie. Voinţa poporului este dirijată şi acum, este supusă unor valori manipulatorii. Dar pot spune că toţi anii tinereţii mele au fost puşi la temelia unui vis frumos. Deşi nu am putut sa imi creez familia mea, Dumnezeu mi-a oferit darul de a reconstitui o familie care-şi pierduse femeia, soţie şi mamă.
