A urmat cursurile primare la şcoala din comuna Ghizdita, iar liceul în Bălţi şi Cernăuţi. Între 1944-1948 este studentă la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj. A fost una dintre elevele preferate ale lui Lucian Blaga, care i-a transmis pasiunea pentru literatură. Participă la comemorarea martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, contribuind la organizatoarea Sfântului Paraclis de la Mislea. În anul 2007 a primit Premiul Fundaţiei Culturale Lucian Blaga, pentru creaţie literară – proză scurtă. A publicat următoarele volume: Strigat-am către Tine, Doamne..., prima ediţie, (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, 2000), Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului (Bucureşti, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Roman, Editura Rovimed Publishers).
Interviu cu scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu
1. Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Am avut o copilărie pusă sub semnul educaţiei în sens patriotic, în sens moral şi în sens creştin. Dacă compar şcoala primară pe care am făcut-o, cu cea făcută de nepoţii mei am un profund sentiment de frustrare pentru ei, faţă de ceea ce am primit eu. De pildă, felul cum se petrecea o zi de şcoală. Începea şi se încheia cu rugăciunea, o deschidere a sufletelor noastre spre Dumnezeu, care în minţile noastre de copii se concretiza într-un sentiment de paternitate ocrotitoare. Obiectele de studiu nu erau diferenţiate, învăţam aceeaşi matematică, aceleaşi litere, dar exemplele prin care ne erau apropiate acestea erau îmbibate de credinţă, patriotism, moralitate. Diferenţa dintre generaţii se simte în modul de a percepe.
2. Cum aţi simţit instaurarea dictaturii comuniste în societate?
Era o atmosferă de teamă, de nesiguranţă, erau restricţii complete. Cozi nesfârşite pentru un pachet de unt, uleiul era planificat. Aveai cota pe care trebuia să o iei, dar când ajungeai la rând aflai că nu mai este. Pentru mine era halucinant să văd cum vin oamenii şi puneau sacoşele la rând de la două dimineaţa, pentru laptele care nu se ştia dacă va veni în acea zi. Îmi amintesc cât de ridicolă m-am simţit când am stat la coadă o oră întreagă pentru un pachet de unt şi mi s-a dat exact un cub de un centimetru. Erau discrepanţe foarte mari între posibilităţile ţăranilor şi orăşenilor. Înainte de instaurarea regimului fiecare început de săptamana era înălţat steagul, iar sâmbata se cobora. În comunism, dacă mergeai la biserică erai pedepsit, plăteai cu tot cu părinţi. Toate manifestările legate de ţară erau altfel faţă de ce am găsit când am ieşit. Am intrat în închisoare când regimul nu era încă victorios.
3. Cum erau altfel?
Copil fiind erai pus să defilezi şi vedeai toate balcoanele îmbrăcate în covoare, vedeai doamne în costume naţionale şi flori care se aruncau în timp ce se cânta. Totul era diferit de 1 mai impus, planificat până la cel mai mic detaliu, pancarde cu care nu erai de acord. Practic se celebra ceea ce se crease. Aceeaşi manifestare, dar de data aceasta îţi amintea de nenorocirea ţării tale”.
4. Ce întâmplări v-au marcat copilăria?
Eram în clasa I şi tatăl meu era directorul şcolii unde învăţam. O fetiţă a furat 20 lei, pe atunci valoarea unei zile de lucru. Tata a făcut un careu în care aceasta să fie judecată, să vadă câţi copii o judecă şi câţi o iartă. Fetiţa a recunoscut şi şi-a cerut iertare. Majoritatea au condamnat-o. Eu am fost impresionată şi am fost în stare să o iert. Tata nu mi-a zis nimic atunci, dar acasă mi-a zis că am fost o bleagă, m-a contrazis şi n-au uitat.
Un alt moment a fost la terminarea liceului, când am chemat diriginta şi directoarea în clasă şi am desenat pe tabla de rezervă, în cretă colorată, harta României. Colegele toate plângeau, n-am uitat niciodată.
Alt moment marcant a fost la ultima oră de pe 18 martie 1944, când se auzeau tunurile şi lumea fugea în toate părţile.
5. Cum au aflat că faceţi parte din Cetăţuia, organizaţia tinerelor din mişcarea legionară?
La parastasul conducătoarei noastre am fost prinse. Ancheta mea a fost foarte grea, pentru că fetele au crezut că am fugit şi le-au spus că eu ştiu mai multe. M-au bătut să spun tot ceea ce ştiu, să predau tot grupul. Mă gândeam că pot rezista la bătăi, nu ştiam ce pot să spun. Bătaia la tălpi era cea mai cumplită, simţeam durerile peste tot. Cineva m-a ajutat şi mi-a arătat două poze cu ultimele fete arestate. Atunci mi-am dat seama cât au aflat ei şi le-am spus ceea ce deja ştiau. Multe persoane au rămas pe dinafară.
6. Aţi fost schimbată de la o închisoare la alta. Existau diferenţe?
Pot spune că au fost diferite etape. Prima a fost mai indulgentă decât cele care au urmat. O pot numi „faza romantică” a detenţiei, de la Mislea. Apoi a urmat greul, etapa proceselor, anchetelor.
7. Care erau preocupările oamenilor din închisoare?
Eram închise pe timpul zilei şi se încerca o educaţie marxistă, dar am reuşit să ne organizăm viaţa. Aveam oră de rugăciune, de povestiri, de învăţat limbi străine, se lucra mult în os. Şlefuiam osul pe piatră şi făceam adevărate capodopere: cruciuliţe, medalioane, globuleţe cu care împodobeam brăduţi, crenguţe brodate cu acul şi decupate. O fusta maro, ruptă în bucăţele a devenit mărţişoare oferite cu ocazia aniversărilor. Se cântau romanţe şi ne rugam tot cântand. O colega scria foarte frumos, era un fel de Radu Gyr al nostru şi i-am spus Albă ca Zăpada. Sora ei cânta frumos şi era piticul cântăreţ. În acea perioada mi-am închipuit închisoarea ca o poveste. S-au constituit ateliere de cusături româneşti, de covoare, de artă decorativă şi totul a devenit suportabil. Cu timpul lucrurile au început să fie tot mai greu de suportat.
Mâine veţi putea citi partea a doua a interviului...pe curând!!!
