Unul e cu mapa, altul e cu sapa

O nouă zi. Se uită în oglindă şi îngălbeneşte. Părul îi stă în toate direcţiile. Ochii mari sunt încă tulburi de aseară. Buzele îi sunt uscate. Un miros de primavară vine de afară. Strâmbă din nas. Trebuie să se îmbrace, dar lenea nu îi dă pace deloc. Se trânteşte înapoi în pat. Încearcă să mai doarmă. Închide ochii, dar o voce răguşită se aude: ”Trezirea că s-a crapat de ziuă!”. Trebuie să fie bunicul, şi-a zis. Se ridică cu greu. Ia cele mai groase haine pe care le are la îndemână şi iese afară.

Pe prispa casei, sprijinit de sapă, stă bunicul. Este prima dată când îl vede aşa. Arăta altfel. Părul alb îi iese de sub căciula brumărie. Pielea este încreţită de trecerea timpului. Aproape că nu se mişcă. Doar ochii îi sunt la fel de calzi ca întotdeauna. Mii de ganduri i se învălmăşesc în cap. Să-i spună că trebuie să plece la o colegă să facă o recenzie? nici nu ar intelege despre ce vorbeşte…să îi ceară scuze că nu-l poate ajuta nici astăzi? nu ştie ce să facă să nu-l supere. Bătrânul îi întinde mâna. ”Hehe, viaţa asta m-a învăţat că fiecare are drumul lui. Al tău nu-i să stai la coada sapei”. Băiatul pleacă. Păşeşte apăsat şi repede, dar ceva îl face să se oprească.Isi atinge incheietura mainii si apoi inlemneste. Şi-a uitat laptopul acasă.

Celui "Născut în URSS"

După ce am citit cartea, aş avea câteva întrebări pentru cel "Născut în URSS"...

– De unde a pornit ideea de pune pe hârtie amintirile din Uniunea Sovietică?

– De ce nu ai dat viaţă unor personaje care să-ţi povestească experientele?

– S-a întâmplat să nu ai inspiraţie o perioadă lungă de timp?

– În ce moment al zilei îţi place să scrii?

– Ai romane neterminate?

– Care sunt autorii tăi preferaţi?

– Care dintre cele două ţări în care ai trăit, respectiv trăieşti, ţi-au adus momente mai frumoase?

–  Cum reuşeşti să împaci literatura cu jurnalismul?

– Până la urmă eşti pro capitalism sau pro comunism?

– Ce părere ai despre scriitorii din noua generaţie?

– Ce pasiuni mai ai?

Calitatea meseriei, sminteala

Un jurnalist întreabă directorul unei case de nebuni care este testul ce se efectuează pentru a externa un bolnav.
- Umplem cada cu apă, punem alături o lingură şi o cană. După aceea îi propunem bolnavului să golească cada de apă.
Jurnalistul, zâmbind, spune:
- Orice om normal ar lua cana…
- Nu, spune directorul, un om normal ar scoate dopul de la cadă. Doriţi pat lângă geam sau lângă uşă ?

În Personal se poartă „întîrziere în picioare”

• Miros de chipsuri, salam şi bere amestecate cu transpiraţie, ţipete, vorbe „de duh” şi de năduf • o mare de oameni agitată ca o sticlă de Pepsi • geamuri şi uşi mîzgîlite cu talent.

Îţi tragi cu grijă geamantanul de lînga tipa nervoasă şi primeşti cîteva ghionturi de la bătrînul din spate. Te învîrţi ca un titirez pentru o gură de aer dar nu se deschide nici geamul şi nici uşa. Stai tête- à- tête cu nişte oameni pe care nu i-ai mai văzut şi parcă nici nu ţi- ai dori să-i revezi prea curînd. Te- ai aventurat şi aştepţi măcar un semn că vechitura va porni.

În aer se simte o căldură moleşitoare. Vagonul s-a încins ca o plită. Te uiţi în stînga, te uiţi în dreapta şi vezi doar chipuri iritate. Te izbeşte un miros de chipsuri, salam şi bere amestecate cu transpiraţie. Ţipete, vorbe „de duh” şi de năduf. Genţile stau cocoţate una peste alta, gata să cadă.
Uşile şi geamurile sunt mîzgîlite cu talent. Un scris negru, apăsat, ne urează „drum bun şi cale bătută”. O femeie a fost prinsă la înghesuială şi i- a venit rău. Au trecut deja 15 minute de cînd trebuia să pornim dar locomotiva nu dă nici un semn. Pe peron a rămas o mare de oameni agitată ca o sticlă de Pepsi.

Fiecare cu ce-l doare
Bătrîna din dreapta răscoleşte în geantă cu viteză. Îşi pune ochelarii pe nas. Cu multă băgare de seamă citeşte sfaturi practice în bucătărie.
Bărbatul înalt din faţa s- a prins la vorbă cu băieţandru de lîngă el. Îi povesteşte că merge la prima lui dragoste, care a rămas pentru a treia oară vădană. A plecat de la patru de acasă că nu mai avea somn. Nevasta nu ştie. Oricum nu e nimic rău. Şi nici nu e geloasă. Chiar au ţinut o femeie în gazdă pe timpul „răposatului”.

O doamnă plinuţă zîmbeşte în colţul gurii. E mulţumită că a reuşit să mergă şi anul acesta la fată, la Braşov. „ Măcar o dată pe an să o văd. Că are de muncă, programul e greu, nu poate să vie.”
Se găseşte o soluţie salvatoare pentru cei rămaşi „ pe dinafară”. Al treilea vagon. Care mai de care, împovărat de greutate, aleargă să prindă loc. Se aude un fluierat prelung.
Un puşti îmbrăcat sărăcăcios cere puţină îndurare. „Cred într-unul Dumnezeu…şi-ntr-unul Domn Iisus Hristos. Amin. Daţi-mi şi mie un bănuţ! ”
„Trenul personal 5602 staţionat pe linia 3 pleacă la ora 14.20 de minute! Atenţie la linia 3 vă rog…”

Comunismul sovietic, transformat în artă

Experienţa lui Vasile Ernu constituie elementul fundamental, pe baza căruia s-a închegat întregul roman. Viaţa în acea perioadă îl va marca pentru totdeauna pe acesta.

Naratorul- personaj din Născut în URSS îşi reaminteşte şi retrăieşte o serie de episoade din copilărie şi adolescenţă, din perioada comunismului sovietic. Băutura, mâncarea, locuinţele, îmbrăcămintea, modul de petrecere al timpului liber, dansul, sexualitatea, programul şcolar, emisiunile tv, filmele, eroii din cărţi, episoadele importante din acea perioadă şi personalităţile marcante ale regimului, toate se regăsesc în acest roman memorialistic.
Primul contact cu regimul este trecerea „în rîndurile oktombreilor (pionierilor)“ şi primirea unei insigne „steluţa roşie cu chipul cîrlionţat, blond şi angelic al copilului Valodia Ulianov“. Acesta a fost primul pas care i-a creat tânărului sentimentul de mândrie şi demnitate, care l-a făcut să se simtă responsabil.
Cartea Născut în URSS se citeste cu uşurinţă şi contribuie la îmbogăţirea culturii generale. Cu ajutorul bancurilor, al exemplelor concrete, fiecare etapă a vieţii în URSS este prezentată relaxat şi sincer de autor: „Care-i diferenţa dintre mat (înjurãturã) şi diamat (forma scurtă a obiectului de studiu universitar materialism dialectic) ? Răspuns : Toţi ştiu mat-ul, dar se fac cã nu-l ştiu, pe cînd nimeni nu ştie diamat-ul, dar toţi se fac că-l ştiu“.
În spatele acestora se află probleme profunde, precum cenzura, educaţia la care avea acces copilul în universul sovietic, mentalitatea sau toleranţa.
Limbajul simplu, ludic şi prietenos al autorului instigă la lectură şi la transmiterea rapidă a mesajului.
Scriitura este bună, conţine elemente originale, uneori intraductibile în limba română, ce conferă autenticitate („ puci“, „poldnik“, „komunalka“, „kuhne“, „pionervojatei“, „maiovka“, „ubotnik“ etc).
Autorul debutant are o memorie remarcabilă şi utilizează detalii pertinente: replici din filme, ani, jurământul, imnul, programul din tabără, dialoguri din poveşti şi din viaţa reală.
Naratorul- personaj face cunoscute cititorului trăirile sale, stările de bucurie, de mândrie, de nelinişte, de împlinire, ce sunt determinate de situaţii concrete: participarea la ceremonii, primirea primei perechi de blugi, participarea la jocurile militar- sportive, viaţa la comun.
Obsedat de nişte întrebări („ce aş fi fost, cum m-aş fi comportat eu, cum m-aş fi
transformat dacă sistemul politic comunist ar mai fi continuat?“ ), Vasile Ernu scrie un roman cu ajutorul căruia să îşi explice şi să le explice şi celorlalţi ce au însemnat 20 de ani în Uniunea Sovietică, „proiectul utopic al modernităţii“. El propune acceptarea şi recunoaşterea trecutului, fără a fi adeptul unui sistem politic- comunist sau capitalist.

Istoria, spusă altfel

Ideea cărţii a pornit de la o conferinţa dedicată istoriei conceptelor fundamentale din limbaje social- politice româneşti. La realizarea ei au participat 16 profesori şi cercetători din Franţa, Olanda, Ungaria, România şi Germania. Coodonatorii volumului sunt Armin Heinen (Germania) şi Victor Neumann (România).

Cele 528 de pagini ale proiectului ajută la decodarea conceptelor şi limbajului selectat din textele juridice, politice, istoriografice, literare şi sociologice şi sunt utile înţelegerii trecutului.”Nu sunt multe concepte româneşti clare. Fiecare foloseşe limba română cum crede de cuviinţă. Sistemul de argumentaţie diferă de la o categorie la alta. Ar trebui să existe un studiu pentru a lămuri aceste lucruri”, susţine Victor Neuman.

Conţinutul proiectului explică 24 de concepte legate de istoria României, precum liberalism, democraţie, proprietate, educaţie, progres, stil naţional, tranziţie, politică, om politic, constituţie, patrie, naţiune, cenzură, neam, manipulare. “Discuţiile au fost lungi pentru alegerea conceptelor. Le-am ales pe cele relevante pentru formarea gândirii politice, cele ce ridică probleme de folosire în interiorul limbii române. N-are nicio legătură cu problemele vocabularului. Pe noi ne-au interesat conceptele şi metoda. Nouă luni numai de asta ne-am ocupat. Nu am mai făcut altceva”, afirmă profesorul Victor Neuman.

Lucrarea a fost elaborată în cadrul proiectului Şcoala Doctorală Internaţională de Istorie conceptuală “Reinhart Koselleck”, Universitatea de Vest din Timişoara, în colaborare cu Universitatea din Aachen şi a fost susţinută de fundaţia Volkswagen din Germania.

„Voinţa poporului este dirijată şi acum, este supusă unor influenţe manipulatorii“- partea a II-a

Aşa cum am promis, a doua parte a interviului cu Aspazia Oţel Petrescu...

8. La ce vă referiţi când spuneţi că lucrurile au început să fie tot mai greu de suportat?
Am fost mutată la Miercurea Ciuc. Acolo a fost cel mai cumplit pentru că temnicerii erau ajutaţi şi de climat. Aplicau izolatoare şi catuse pentru toate nimicurile. Era o luptă acerbă între ei şi noi. Ei să ne pedepsească, noi să ne răzvratim. Poeziile lui Radu Gyr puteau surprinde trăirile noastre, încât „citirea” în Morse la perete, era o alinare. De asemenea rugăciunile aduse de dinafară de cei proaspăt veniţi erau o bucurie, le cântam pe toate.


9. Cum aţi reuşit să comunicaţi între voi?
În perioadele cele mai crunte de execuţie ingeniozitatea noastră era debordantă. De pildă,
tuburile de pastă de dinţi se aplatizau, erau unse fin cu humă sau săpun şi cu un pai se puteau scrie cuvintele ce trebuiau învăţate la lecţiile de limbi străine. Când acestea au fost predate informatorilor, orice s-a putut folosi drept tăbliţă: fundul de lichean, fundul de căniţă. Acestea circulau de la o celulă la alta prin coşurile de sobe care comunicau între ele. Un prosop întins la uscat avea însăilat în sistem Morse poezii sau apoftegme. În felul acesta, creaţiile circulau de la o celulă la alta.

10. De ce v-au prelungit pedeapsa?
După izbăvirea celor 10 ani de pedeapsă, am fost chemată la biroul de eliberare să semnez biletul de ieşire. Mi-au pus calificativ de irecuperabilă şi m-au dus afară. Am crezut că merg să mă execute, dar nu m-am înfricoşat. Ce putea fi mai frumos decât să mori pentru ţară la 34 de ani, mi-am zis. M-au dus la Mislea şi am fost închisă singură de am uitat aproape să vorbesc. Mi-au ucis speranţa vreunei eliberări.

11. Care a fost cea mai grea încercare din închisoare?
Din cauza refuzului de a colabora în cadrul unei anchete am fost dusă într-o încăpere de existenţa căreia nu ştiam. Mi-au prins mâinile la spate în cătuşe americane, care se strângeau până se blocau. Pentru că nu mi le-a blocat acestea se strângeau la fiecare mişcare şi intrau în carne. Iniţial am crezut că pe jos sunt smocuri de paie, dar am realizat ca pivniţa era plină de şobolani. Doar unul a urcat scările şi s-a uitat la mine cu ochii reci. Nopti întregi am avut coşmaruri cu el. Atunci mi-a trecut prin minte să mă sinucid. Am numărat scările şi am văzut că nu sunt suficiente şi mi-am dat seama de gravitatea faptei. Am strigat : „Doamne nu mă lăsa”. Atunci am trecut într-o stare de extaz. Simţeam că exist, dar eram contopită într-o fericire înfiorătoare.

12. Ce alte metode de tortură foloseau?
Izolatorul era alt lucru cumplit. Pentru a o apăra pe directoarea închisorii, care era anchetată, am stat opt zile la izolator. Nu ne dădeau mâncare două zile, iar din a treia zi ne dădeau câte jumătate de porţie aproape îngheţată, mai că nu îţi venea să o mănânci la cât de frig îţi era. Mă făcusem ca vişina putredă, sângele începuse să reacţioneze chimic şi miroseam ca acetona.


13. Aţi încălcat regulile regimului?
Încălcările erau multiple şi erau aproape regula. Frica a fost pedagogul avizat al regimului. Nu era datorita faptului ca regimul era sever, ci datorita oamenilor care-l susţineau.Mi-a fost mai grea acomodarea la aşa-zisa libertate decât acomodarea cu închisoarea. Soţul s-a îmbolnăvit şi aveam nevoie de o supraalimentaţie. Atunci mi-am făcut o relaţie cu o persoană care îmi scotea carne de la abator, clandestin şi pe bani mulţi. Am tremurat tot timpul cu această carne în frigider, dar percheziţiile m-au găsit mereu în regulă.

14. Aveţi vreun regret?
Pentru mine tot ce s-a întâmplat a fost 50% câştig şi 50% pierdere. S-au câştigat valori, libertatea presei, omul nu mai este pedepsit pentru delict de idei. Totuşi anul 1989 nu a adus o adevărată democraţie. Voinţa poporului este dirijată şi acum, este supusă unor valori manipulatorii. Dar pot spune că toţi anii tinereţii mele au fost puşi la temelia unui vis frumos. Deşi nu am putut sa imi creez familia mea, Dumnezeu mi-a oferit darul de a reconstitui o familie care-şi pierduse femeia, soţie şi mamă.

„Voinţa poporului este dirijată şi acum, este supusă unor influenţe manipulatorii“- partea I

Istoria pictează imaginea trecutului, prezentul, dar şi ceea ce va deveni viitorul. Se învaţă fragmentar la şcoală, din cărţi şi din filme. Din gura unei femei care a stat în spatele gratiilor 14 ani, din motive politice, istoria prinde viaţă. Aspazia Oţel Petrescu are 87 de ani şi spune că „nici nu bănuiau bolşevicii câte zile i-au fost date să trăiască”. Casa împânzită de icoane, zâmbetul blând şi vocea delicată nu reuşesc să dezvăluie tot ce se ascunde în spatele unui suflet chinuit de „iadul comunist“.

A urmat cursurile primare la şcoala din comuna Ghizdita, iar liceul în Bălţi şi Cernăuţi. Între 1944-1948 este studentă la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj. A fost una dintre elevele preferate ale lui Lucian Blaga, care i-a transmis pasiunea pentru literatură. Participă la comemorarea martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, contribuind la organizatoarea Sfântului Paraclis de la Mislea. În anul 2007 a primit Premiul Fundaţiei Culturale Lucian Blaga, pentru creaţie literară – proză scurtă. A publicat următoarele volume: Strigat-am către Tine, Doamne..., prima ediţie, (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, 2000), Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului (Bucureşti, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Roman, Editura Rovimed Publishers).

Interviu cu scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu

1. Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Am avut o copilărie pusă sub semnul educaţiei în sens patriotic, în sens moral şi în sens creştin. Dacă compar şcoala primară pe care am făcut-o, cu cea făcută de nepoţii mei am un profund sentiment de frustrare pentru ei, faţă de ceea ce am primit eu. De pildă, felul cum se petrecea o zi de şcoală. Începea şi se încheia cu rugăciunea, o deschidere a sufletelor noastre spre Dumnezeu, care în minţile noastre de copii se concretiza într-un sentiment de paternitate ocrotitoare. Obiectele de studiu nu erau diferenţiate, învăţam aceeaşi matematică, aceleaşi litere, dar exemplele prin care ne erau apropiate acestea erau îmbibate de credinţă, patriotism, moralitate. Diferenţa dintre generaţii se simte în modul de a percepe.

2. Cum aţi simţit instaurarea dictaturii comuniste în societate?
Era o atmosferă de teamă, de nesiguranţă, erau restricţii complete. Cozi nesfârşite pentru un pachet de unt, uleiul era planificat. Aveai cota pe care trebuia să o iei, dar când ajungeai la rând aflai că nu mai este. Pentru mine era halucinant să văd cum vin oamenii şi puneau sacoşele la rând de la două dimineaţa, pentru laptele care nu se ştia dacă va veni în acea zi. Îmi amintesc cât de ridicolă m-am simţit când am stat la coadă o oră întreagă pentru un pachet de unt şi mi s-a dat exact un cub de un centimetru. Erau discrepanţe foarte mari între posibilităţile ţăranilor şi orăşenilor. Înainte de instaurarea regimului fiecare început de săptamana era înălţat steagul, iar sâmbata se cobora. În comunism, dacă mergeai la biserică erai pedepsit, plăteai cu tot cu părinţi. Toate manifestările legate de ţară erau altfel faţă de ce am găsit când am ieşit. Am intrat în închisoare când regimul nu era încă victorios.

3. Cum erau altfel?
Copil fiind erai pus să defilezi şi vedeai toate balcoanele îmbrăcate în covoare, vedeai doamne în costume naţionale şi flori care se aruncau în timp ce se cânta. Totul era diferit de 1 mai impus, planificat până la cel mai mic detaliu, pancarde cu care nu erai de acord. Practic se celebra ceea ce se crease. Aceeaşi manifestare, dar de data aceasta îţi amintea de nenorocirea ţării tale”.

4. Ce întâmplări v-au marcat copilăria?
Eram în clasa I şi tatăl meu era directorul şcolii unde învăţam. O fetiţă a furat 20 lei, pe atunci valoarea unei zile de lucru. Tata a făcut un careu în care aceasta să fie judecată, să vadă câţi copii o judecă şi câţi o iartă. Fetiţa a recunoscut şi şi-a cerut iertare. Majoritatea au condamnat-o. Eu am fost impresionată şi am fost în stare să o iert. Tata nu mi-a zis nimic atunci, dar acasă mi-a zis că am fost o bleagă, m-a contrazis şi n-au uitat.
Un alt moment a fost la terminarea liceului, când am chemat diriginta şi directoarea în clasă şi am desenat pe tabla de rezervă, în cretă colorată, harta României. Colegele toate plângeau, n-am uitat niciodată.
Alt moment marcant a fost la ultima oră de pe 18 martie 1944, când se auzeau tunurile şi lumea fugea în toate părţile.

5. Cum au aflat că faceţi parte din Cetăţuia, organizaţia tinerelor din mişcarea legionară?
La parastasul conducătoarei noastre am fost prinse. Ancheta mea a fost foarte grea, pentru că fetele au crezut că am fugit şi le-au spus că eu ştiu mai multe. M-au bătut să spun tot ceea ce ştiu, să predau tot grupul. Mă gândeam că pot rezista la bătăi, nu ştiam ce pot să spun. Bătaia la tălpi era cea mai cumplită, simţeam durerile peste tot. Cineva m-a ajutat şi mi-a arătat două poze cu ultimele fete arestate. Atunci mi-am dat seama cât au aflat ei şi le-am spus ceea ce deja ştiau. Multe persoane au rămas pe dinafară.

6. Aţi fost schimbată de la o închisoare la alta. Existau diferenţe?
Pot spune că au fost diferite etape. Prima a fost mai indulgentă decât cele care au urmat. O pot numi „faza romantică” a detenţiei, de la Mislea. Apoi a urmat greul, etapa proceselor, anchetelor.

7. Care erau preocupările oamenilor din închisoare?
Eram închise pe timpul zilei şi se încerca o educaţie marxistă, dar am reuşit să ne organizăm viaţa. Aveam oră de rugăciune, de povestiri, de învăţat limbi străine, se lucra mult în os. Şlefuiam osul pe piatră şi făceam adevărate capodopere: cruciuliţe, medalioane, globuleţe cu care împodobeam brăduţi, crenguţe brodate cu acul şi decupate. O fusta maro, ruptă în bucăţele a devenit mărţişoare oferite cu ocazia aniversărilor. Se cântau romanţe şi ne rugam tot cântand. O colega scria foarte frumos, era un fel de Radu Gyr al nostru şi i-am spus Albă ca Zăpada. Sora ei cânta frumos şi era piticul cântăreţ. În acea perioada mi-am închipuit închisoarea ca o poveste. S-au constituit ateliere de cusături româneşti, de covoare, de artă decorativă şi totul a devenit suportabil. Cu timpul lucrurile au început să fie tot mai greu de suportat.


Mâine veţi putea citi partea a doua a interviului...pe curând!!!

Adevăr sau minciună?

Ştiaţi că limbajul trupului oferă până la 93% din informaţii, restul de 7% revenindu-i comunicării verbale? dar că acele informaţii nu pot fi puse la îndoială? Cele trei sezoane ale serialului "Lie to me" sunt realizate după studiul lui Paul Ekman despre microexpresiile faciale. Cal Lightman este doctor în descoperirea minciunilor. Alături de Dr. Foster şi Rita Torres, el ajută la rezolvarea celor mai dificile cazuri ale FBI-ului şi nu numai. Pupilele, mâinile, picioarele, fruntea, pozitia capului, buzele, toate ajută la detectarea mincinoşilor, vinovaţi sau complici. Un serial care amestecă cu succes psihologicul, acţiunea şi drama. Merită!

Colecţionarul de surprize Turbo

Tânărul deţine una dintre cele mai mari colecţii de surprize din România, adunate de la gumele de mestecat, care reuneşte 5700 de piese şi 10.000 de dubluri.

- Cum ai început să colecţionezi?

Totul a pornit de la faptul că sunt bărbat şi bărbaţilor le plac maşinile. La 7 ani nu te lasă nimeni să le conduci, deci îţi mai rămâne să le colecţionezi. Cineva mi-a dăruit o gumă. Surpriza o am şi acum, e un Fiat rosu, numărul 55.

- Cine te-a ajutat să-ţi măreşti colecţia?

La şcoală dădeam tema pe acasa la copiat contra unui număr de surprize. Toata chestia era să nu ratezi startul, dacă îţi faceai un «stoc» când apărea o serie nouă pe piaţă, puteai face schimb repede cu alţii.«Dublurile» le aveam cu mine permanent şi schimbul se făcea 1:1.:D. Şi aici erau încercări de „înşelăciune“ deoarece exista iluzia că unele surprize s-ar găsi mai greu. Turcii puneau într-o cutie cu gume doar 10 tipuri de surprize; dacă doreai să-ţi măreşti colecţia, era bine să cumperi 2-3 de la un chioşc, alte 2-3 de la altul.

- Cum ţineai evidenţa surprizelor?

Evidenţa colecţiei se ţinea relativ simplu. Când apărea pe piaţă o serie, scriam toate cele 70 de numere pe o foaie de matematica. Petecul ăla de foaie stătea în portofelul cu dubluri, şi cum făceam rost de una, tăiam numărul de pe foaie. Acum e mai uşor de catalogat colecţia, într-un fişier excel.

- În ce ţii surprizele?

Datorita faptului ca surprizele nu sunt recunoscute oficial drept obiecte de colecţie, nimeni nu face albume pentru ele, aşa că am început să-mi confectionez singur folii. Am trimis folii prin ţară, chiar şi în Austria, unui fost colecţionar român.

- Cu ce piese te lauzi?

Există două serii Turbo produse de ruşi, fiecare de câte 99 de surprize. Textul de pe ele e în limba rusă. Probabil sunt singurul din România care are aşa ceva.

- De ce nu colecţionezi ceva cu valoare materiala?

Am şi o colecţie de bancnote, nu foarte mare, însă cu bancnote din peste 100 de ţări. Sunt suficiente aceste două colecţii, trebuie să mai păstrez ceva timp şi pentru relaţiile sociale.

- Ţi-ai propus să ai un număr maxim de surprize?

Nu, nu ai cum. Când m-am reapucat de colecţionat, intenţionam să colecţionez doar surprize Turbo, după care mi-au parvenit şi alte tipuri de surprize şi mi s-au părut interesante, aşa că m-am extins.

Gheorghe Buţa, CFR-istul care scrie versuri despre haos

După efectuarea stagiului militar, Gheorghe Buţa, zis George Marin, şi-a găsit de lucru la Regionala de Căi Ferate Române. Colegii de serviciu şi prietenii l-au îndrumat să caute cenacluri, ONG-uri, unde să-şi dezvolte talentul. A obţinut numeroase premii la concursurile naţionale de poezie şi este membru fondator al Societăţii Culturale „Clepsidra“ din Roman.

Cum ai început să scrii?

G.B.: Citeam poezie clasică în general, gen Eminescu, Blaga, Bacovia, Stănescu şi am descoperit că am şi eu acel talent. După ce am gustat din operele fiecărui poet, am început să scriu prin ţinerea unui jurnal. Schiţam cuvinte, expresii pe care nu le înţelegeam, le căutam sensurile şi apoi le făceam legătura.

Îţi aminteşti prima creaţie?

G.B.: Prima creaţie începea cu o întrebare retorică <> şi avea ca temă originea începuturilor, cum a luat fiinţă universul, cum şi când a luat fiinţă omul şi cine l-a făcut.

Ce te inspiră?
G.B.: Când termin programul, merg acasă, mă izolez în cămăruţa mea, mă apuc de citit şi apoi aştern pe hârtie tot ce îmi vine în minte. Teme foarte abordate de mine sunt haosul, natura si iubirea.

Ce premii ai obţinut?
G.B.: Din 2001 am început să particip la concursuri naţionale de poezie din Iaşi, Bucureşti, Slatina, Piteşti, Sibiu, Călăraşi şi să ocup primele locuri. Cel mai importante realizări au fost premiile I şi III la Concursul Naţional <> de la Bucureşti, unde am câştigat publicarea unei cărţi cu toate creaţiile mele.

Cum ţi-ai ales pseudonimul?
G.B.: În liceu am avut un profesor care se numea Marin. Mi-a plăcut numele lui şi m-am hotărât să-l împrumut. Geoge vine de la prenumele meu, Gheorghe, şi l-am ales pentru că este mai literar, mai artistic.

În cât timp scrii o poezie?
G.B.: O poezie o pot scrie într-o oră sau chiar în mai puţin de o oră, depinde de inspiraţie. Problema este că după ce o scriu trebuie să lucrez la corectură, să schimb, să adaug sau să scot cuvinte, nu pot lasa prima mână.

Ce condiţii trebuie să îndeplinească cei care vor să devină membrii ai societăţii culturale „Clepsidra“?
G.B. Nu există o limită de vârstă şi nu se impune o ţinută, se impune să scrii bine, să-ţi însuşeşti fiecare temă şi să te gândeşti şi la ce au scris ceilalţi. În cadrul acestei societăţi edităm o revistă de cultură, spiritualitate, artă, educaţie şi ştiinţă.

                                                                       Interviu scris de Anca Sevastre