Abia astăzi m-am întrebat ce m-aş face fără “nepreţuitul Google”, fără “minunata poştă electronică” şi fără tot de face parte din “împărăţia internetului”. Aproape că m-am speriat. Cum să nu aflu cu un click la ce scriitor făcea referire profesorul la curs, ce e cu vedeta de care mi-a vorbit colega de camera, ce spun ziarele de mâine, ce melodii au mai scos cei de la Voltaj sau cum va fi vremea în următoarea săptămână? Ar trebui să nu mă mai mişc din sala de lectură, să fac economie pentru a-mi cumpăra ziarele în fiecare zi şi să pun mereu întrebări celor din jur. Ar fi îngrozitor.
Cu siguranţă firul ar fi mereu roşu la telefon (şi-aşa vorbesc foarte mult), aş cumpăra cartele de mai multe ori pe lună şi mi-aş face “abonament” la cutia poştală.
Mi-aş deranja colegii de cel puţin trei ori pe zi, mai ales pe cei din cămin, pentru a-i întreba dacă ştiu ceva de nu ştiu ce temă, dacă se face cursul de la o altă oră, dacă au aflat vreo notă, dacă s-a schimbat sala sau dacă ştiu câte pagini trebuie să aibă proiectele.
N-aş mai afla la timp când am prezentare, aş pierde ore şi aş preda teme cu întârziere.
N-aş mai putea vorbi cu prietenii din alte oraşe şi cu familia de fiecare dată când am timp şi când îmi este dor. N-aş mai afla lucruri în exclusivitate. Aş fi lipsită de informaţie, ceea ce m-ar face slabă, pentru că n-aş şti cui, cînd, cum şi cît să spun.
Chiar mă întreb, cum de nu mi-am dat seama când internetul mi-a intrat în sânge???
