Viaţa fără de www.

Abia astăzi m-am întrebat ce m-aş face fără “nepreţuitul Google”, fără “minunata poştă electronică” şi fără tot de face parte din “împărăţia internetului”. Aproape că m-am speriat. Cum să nu aflu cu un click la ce scriitor făcea referire profesorul la curs, ce e cu vedeta de care mi-a vorbit colega de camera, ce spun ziarele de mâine, ce melodii au mai scos cei de la Voltaj sau cum va fi vremea în următoarea săptămână? Ar trebui să nu mă mai mişc din sala de lectură, să fac economie pentru a-mi cumpăra ziarele în fiecare zi şi să pun mereu întrebări celor din jur. Ar fi îngrozitor.

Cu siguranţă firul ar fi mereu roşu la telefon (şi-aşa vorbesc foarte mult), aş cumpăra cartele de mai multe ori pe lună şi mi-aş face “abonament” la cutia poştală.

Mi-aş deranja colegii de cel puţin trei ori pe zi, mai ales pe cei din cămin, pentru a-i întreba dacă ştiu ceva de nu ştiu ce temă, dacă se face cursul de la o altă oră, dacă au aflat vreo notă, dacă s-a schimbat sala sau dacă ştiu câte pagini trebuie să aibă proiectele.

N-aş mai afla la timp când am prezentare, aş pierde ore şi aş preda teme cu întârziere.

N-aş mai putea vorbi cu prietenii din alte oraşe şi cu familia de fiecare dată când am timp şi când îmi este dor. N-aş mai afla lucruri în exclusivitate. Aş fi lipsită de informaţie, ceea ce m-ar face slabă, pentru că n-aş şti cui, cînd, cum şi cît să spun.

Chiar mă întreb, cum de nu mi-am dat seama când internetul mi-a intrat în sânge???

Pe Google, eu nu am regrete

La un simplu “search” pe Google am găsit ceea ce am scris în facultate. Practică şi voluntariat. Cuzanet, perioada mea favorită, când pe oriunde mergeam în Universitatea “Gheorghe Asache” eram “Don’şoara jurnalist”, când ne certam pe domenii şi inima ne sărea din piept la vederea unui e-mail nou de la domnii profesori, neştiind dacă am trimis ceva bun de postat sau ceva ce nu e “subiect”. Am învăţat cum e să stai după cineva două săptămâni pentru o declaraţie de două rânduri şi cum să scormoneşti după subiecte neabordate. Am învăţat să “înot când sunt aruncată în apă”, am învăţat să mă adaptez persoanelor cu care intru în contact şi să scap de timiditate. Am călcat pragul meseriei pe care mi-am ales-o şi mi-am demonstrat că sunt acolo unde îmi e locul. Pe Google apare şi nota obţinută la această practică.

“Adevărul”, etapa în care am pus pe hârtie experienţa Cuzanet. Am căutat persoane care au făcut ceva deosebit, persoane cu pasiuni sau cu un talent deosebit. Am aflat că celebritatea nu înseamnă să apari în toate ziarele sau pe toate posturile de televiziune, ci înseamnă să faci ceva cu adevărat valoros, fără prea mult zgomot.
Am descoperit texte scrise de mine, preluate de “subiecţi” pe blogurile personale, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Şi articolul pentru care am făcut cea mai multă investigaţie apare ca sursă pentru Wikipedia.
Am revăzut şi lista de cazare din primul an de facultate, media de admitere. Ce emoţii aveam până să apară.
“Daily Iaşi” şi “Junimea studenţească”, proiecte îndrăzneţe, în care am acceptat să mă implic cu drag. Cred în ele şi sper să ajungă mari.
Sunt mulţumită de portretul meu de pe internet, pentru că este real, încărcat de trăiri, muncă şi pasiune, este începutul a ceea ce vreau să fac toată viaţa.

P.S. Un singur lucru nu este “true”. Facebook-ul. E o persoană cu acelaşi nume, pe mine nu m-a ademenit îndeajuns.